VORBA SARMIZEI I Președintele ales și puterea reală în jocul politic românesc
Alegerile prezidențiale din România reprezintă, de fiecare dată, un moment de vârf în viața politică a țării, marcând nu doar alegerea unei personalități care va reprezenta statul român, ci și repoziționări strategice ale partidelor, reașezări de forțe și proiectarea unor noi raporturi de putere între instituții. Deși, formal, președintele nu conduce executivul și nu legiferează, rolul său politic este unul profund influent, mai ales într-un sistem semi-prezidențial cum este cel românesc.
În mod fundamental, președintele este ales direct de către cetățeni, ceea ce îi conferă o legitimitate democratică aparte, greu de contestat. Este un mandat dobândit prin votul popular, ceea ce îl diferențiază de majoritatea celorlalte funcții din stat, care sunt rezultatul unor negocieri parlamentare. Tocmai din această cauză, candidatul care câștigă alegerile prezidențiale vine, de regulă, cu o platformă programatică clară și cu o serie de promisiuni asumate în mod public: reforme în justiție, modernizarea administrației, promovarea unei politici externe active, apărarea drepturilor fundamentale sau relansarea dialogului social.
Totuși, marea provocare apare imediat după ce este câștigată funcția: cum pot fi transpuse aceste promisiuni în realitate? România este o republică în care Parlamentul adoptă legile, iar Guvernul conduce efectiv politicile publice. În acest context, președintele nu are mijloace directe de a implementa ceea ce a promis în campanie. Oricât de bine intenționat ar fi, fără o majoritate parlamentară care să îi susțină viziunea, președintele riscă să rămână un actor izolat, cu un mandat blocat într-o confruntare permanentă cu celelalte instituții ale statului.
De aceea, în spatele retoricii electorale, orice candidat serios la președinție este obligat să gândească strategic și să își construiască, încă din campanie, perspectivele unei susțineri parlamentare. Uneori, această susținere este deja oferită de partidul propriu, alteori trebuie negociată cu forțe politice care pot părea, în primă instanță, rivale. În orice caz, ceea ce urmează după alegeri este cel puțin la fel de important ca votul în sine.
Mai ales în situațiile de coabitare — adică atunci când președintele și premierul provin din tabere politice diferite — se conturează scenarii tensionate, în care inițiativele președintelui pot fi blocate, ignorate sau, cel mai adesea, folosite ca arme de luptă politică. Acest lucru s-a văzut repetat în ultimii ani, în multiple cicluri electorale. Într-un astfel de cadru, președintele are de ales: fie își temperează ambițiile și joacă rolul de mediator, în spiritul Constituției, fie intră într-un conflict deschis cu majoritatea parlamentară, ceea ce poate duce la o criză politică prelungită și la o paralizie decizională.
Alegerile prezidențiale, ce tocmai se apropie, sunt, formal, despre alegerea unei persoane care va reprezenta statul la cel mai înalt nivel, dar în realitate, ele sunt și despre raporturile dintre puterile statului, despre legitimitatea politică, despre capacitatea unui lider de a construi punți și alianțe. Adevărata putere a președintelui nu derivă din funcția în sine, ci din capacitatea sa de a construi consens, de a obține sprijin și de a influența, chiar și indirect, marile direcții ale guvernării. Promisiunile din campanie sunt doar punctul de plecare. Realizarea lor depinde de o artă mai subtilă.
Sursa foto- Arhiva RPTV
Nicolae Ciuca, imagine inedită. Liderul PNL, smerit, în noaptea de Înviere într-o mănăstire în care a slujit Arsenie Boca
Pentru mai multe stiri ne puteti urmari AICI