După un timp în care a transformat durerea pierderii tatălui său într-o misiune, Diana Bianca marchează finalizarea Spitalului de Paliație „Prof. Dr. Liviu Lucan”, un proiect construit în memoria acestuia. Coincidența face ca lucrările să se fi încheiat chiar pe 1 iulie, ziua ei de naștere, motiv pentru care Diana Bianca spune că acesta este cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată.
Cum te-a schimbat pierderea tatălui tău și când ai știut că vrei să transformi această durere într-un proiect care să ajute și alți oameni?
„Există momente care te schimbă fundamental. Când suferi o pierdere atât de mare, tot ceea ce credeai că știi despre existență se răstoarnă.
Lovitura te schimbă pentru totdeauna. Te trezești trăind suspendat în afara timpului, între două lumi: trecutul, așa cum îl știai, și prezentul plin de durere. Ești pustiit, lipsit de repere și continui să exiști într-o lume care a rămas aceeași pentru toți, mai puțin pentru tine.
Aș spune că viața mea se împarte în două: cu tata și după tata.
Ceea ce mă salvează acum este credința mea că energia nu se pierde, că existența continuă cumva și că ne vom regăsi dincolo. Este ceea ce mă ajută să nu mă pierd definitiv în durerea asta.
Când trecem printr-o suferință extremă, subconștientul nostru încearcă să găsească soluții de salvare. Eu încerc să mă vindec prin a ajuta. În momentul acesta există în mine o dorință extraordinară de a alina, de a mângâia și de a face bine. Simt că aceasta poate fi menirea mea în lume”, a declarat Diana Bianca.
Cum a luat naștere proiectul spitalului și ce înseamnă el pentru tine astăzi?
„Am avut în minte acest proiect încă din perioada în care tata era bolnav. Era în pat, iar eu îi povesteam visul acesta. El mă încuraja și vedeam aprobarea din ochii lui.
Spațiul l-am cumpărat la doar două luni după ce tata a trecut dincolo și am convingerea fermă că energia lui este în spatele a tot ceea ce s-a întâmplat. Simt că mă ajută, mă ghidează și mă inspiră.
Tata a fost un erudit și un om care a construit lucruri mari. Îmi place să cred că și acum construiește, cot la cot cu mine, acest spital.
Astăzi, acest vis poartă numele Spitalul de Paliație „Prof. Dr. Liviu Lucan”, un proiect construit din iubire, recunoștință și dorința de a aduce alinare celor care au cea mai mare nevoie de ea.
Uneori am impresia că îi aud vocea încurajându-mi deciziile.
Proiectul acesta este, fără îndoială, legătura mea cu tata și cu Raiul. Cu un tată pe care îl voi căuta în toate viețile mele și pe care îl voi iubi în fiecare dintre ele”, a povestit Diana Bianca.
Finalizarea spitalului a coincis cu ziua ta de naștere. Simți că acesta este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit vreodată?
„Oricât aș fi crescut, pentru tata eram mereu «copilul». Așa îmi spunea întotdeauna.
În fiecare an, pe 1 iunie și pe 1 iulie, de ziua mea, îmi trimitea un cadou. Nu a contat niciodată câți ani aveam.
Și, deși nu mai este aici, anul acesta mi-a trimis din nou unul.
Pe 1 iulie s-au finalizat lucrările Spitalului de Paliație «Prof. Dr. Liviu Lucan». Fără să fi planificat asta. Fără să urmărim această dată. Pur și simplu, s-a întâmplat.
Atunci am înțeles, încă o dată, cum lucrează Universul și am simțit că tata mi-a trimis cel mai frumos semn că este în continuare lângă mine.
Pot spune cu toată inima că este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Pentru că vine de dincolo. Iar când mă gândesc la tot efortul, la toată munca și la tot drumul parcurs, simt că am primit cea mai frumoasă răsplată posibilă. Și încă îmi dau lacrimile”, a mărturisit Diana Bianca.
Ai ales să îți petreci ziua de naștere în Spetses. De ce acest loc și ce ai găsit acolo după o perioadă atât de intensă?
„Pentru că proiectul era, în sfârșit, încheiat, am reușit să plec de ziua mea într-unul dintre locurile mele de suflet: Spetses.
Este o insulă care ți se cuibărește în suflet pentru totdeauna. Prin liniștea, armonia și blândețea ei. Te încetinește și oprește zgomotul continuu al gândurilor fără rost.
Pentru mine, Spetses este o lecție. De câțiva ani învăț lecția simplității, iar insula aceasta mi-o predă de fiecare dată, cu răbdare. Este mică, plină de chiparoși și leandri, cu o mare calmă și case elegante așezate pe dealuri. Totul pare armonios și perfect în simplitatea lui.
Acolo vezi oameni care nu trăiesc pentru a avea, ci pentru a fi fericiți. Și asta este o revelație.
Cred că toți trebuie să reînvățăm să trăim. Undeva, pe drum, am greșit cu toții. De aceea oamenii sunt atât de apăsați de anxietăți, depresii sau sentimentul că nimic nu îi mai împlinește. Ne-am convins că vom fi mai fericiți dacă vom avea mai mult.
Eu am înțeles, cu ceva timp în urmă, că acesta nu este drumul meu. Acum caut alte căi. Spre adevăr. Spre esență. Spre mine.
Caut bucuria aceea sinceră și simplă pe care o aveam în copilărie”, a mai spus Diana Bianca.
Dacă tatăl tău ar putea vedea astăzi tot ce ai construit, ce i-ai spune?
„Tot proiectul acesta rămâne, înainte de toate, unul de suflet. Pentru că, dincolo de orice realizare, îmi doresc un singur lucru: să fie mândru de mine. Să îl aud spunând, acolo sus: «Bravo, copilul! Ai reușit!»”, a încheiat Diana Bianca.
